PremiumCs
VA AJUTAM CU ORICE PROBLEMA DOAR FACETI-VA CONT !


CAUTAM SERVERE DE ORICE FEL+VA OFERIM AJUTOR DACA E VORBA DESPRE CS/SAU VIATA DE ZI CU ZI!
 
AcasaAcasa  CalendarCalendar  GalerieGalerie  FAQFAQ  MembriMembri  GrupuriGrupuri  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

SPER SA ITI PLACA COMUNITATEA SPUNE CELORLATI !

Distribuiţi | 
 

 Gaură neagră

In jos 
AutorMesaj
xTremePower
Fondator
Fondator
avatar

Mesaje : 360
Puncte : 2493
Data de inscriere : 10/05/2014
Varsta : 21
Localizare : Ploiesti

MesajSubiect: Gaură neagră   Vin Mai 30, 2014 10:59 am

O gaură neagră este un obiect astronomic limitat de o suprafață în interiorul căreia câmpul gravitațional este atât de puternic, încât nimic nu poate scăpa din interiorul aceastei suprafațe, cunoscută și sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici măcar radiația electromagnetică (de ex. lumina) nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, astfel încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenind și numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută și drept „singularitate".

La suprafața limită gravitația este atât de mare, încât nicio rază (particulă) de lumină din interiorul găurii nu are energie suficientă pentru a scăpa în afară. La această suprafață limită deplasarea gravitațională spre roșu este infinit de mare.

Viteza de scăpare gravitațională este la suprafața limită egală cu viteza luminii, așa încât raza suprafeței limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită „raza Schwarzschild”.

Conceptul de obiecte al căror câmp gravitațional este prea puternic pentru a permite luminii să scape a fost prima oara propus in secolul al XVIII-lea de către John Michell și Pierre-Simon Laplace. Prima soluție modernă a teoriei generale a relativității referitor la găurile negre a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, deși interpretarea sa ca o regiune a spațiului din care nimic nu poate scăpa nu a fost pe deplin apreciată timp de încă patru decenii. Mult timp considerată doar o curiozitate matematică, abia in anii ’60 o serie de lucrări teoretice au arătat că găurile negre erau o consecință generică a relativității generale. Descoperirea stelelor neutronice a stârnit interesul pentru obiectele compacte, formate prin colaps gravitațional ca o posibilă realitate astrofizică.

Găurile negre de masa stelară se formeaza prin colapsul stelelor de masă mare într-o supernovă la sfârșitul vieții lor. După formare gaura neagră poate continua să crească absorbind masă din vecinătatea ei. Prin absorbirea de stele precum și prin contopirea cu alte găuri negre se pot forma găuri negre super-masive cu mase de milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui.

În ciuda invizibilității interiorului, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin interacțiunea cu restul materiei. Astronomii au identificat numeroase posibile găuri negre stelare în sistemele binare, studiind interacțiunea lor cu stelele companion. În momentul de față se înregistrează o puternică tendință spre consens asupra acceptării ideii că în centul majorității galaxiilor se află o gaură neagră super-masivă. Ca un caz particular, există dovezi solide ce indică existența unei găuri negre de peste patru milioane de mase solare în centrul Căii Lactee.




Nopțiunea de corp suficient de masiv încât să nu permită nici măcar luminii să scape a fost pentru prima oară menționată în 1783 de geologul John Mitchell în lucrarea sa adresată Societății Regale din Anglia:

„Dacă raza unei sfere, cu aceeași densitate ca cea a Soarelui, ar depăși raza acestuia într-o proporție de 500 la 1, un corp ce ar cădea de la o înălțime foarte mare - infinită - ar avea la contact viteza egală cu viteza luminii. Lumina este la rândul ei atrasă de aceeași forță, proporțională cu masa inerțială a sferei. În consecință toată lumina emisă de un astfel de corp ar fi imediat atrasă de forța lui gravitațională.”
—John Michell[1]
În 1796 Matematicianul Pierre-Simon Laplace susține ideea lui Mitchell în primele două ediții din cartea Expoziția Sistemului Lumii,[2][3] dar ideea era neverosimilă în secolul al XIX-lea, când încă nu se știa că lumina este influențată de forța gravitațională (lumina era considerată o undă fără masă și ca atare nu putea fi influențată de gravitație).[4]

În 1915 Einstein publică Teoria relativității generalizate, în prealabil demonstrând faptul că lumina este influențată de forța gravitațională. Câteva luni mai târziu Karl Schwarzschild găseste o soluție a ecuațiilor de câmp ale lui Einstein ce descrie cîmpul gravitațional al unui corp sferic, simetric, nerotativ.[5] Cateva luni mai târziu, Johannes Droste, un student al lui Hendrik Lorentz, a obținut separat aceeasi soluție pentru o masă punctiformă descriind amănunți proprietațile acesteia.[6] Această soluție are un comportament straniu pentru o anumită zonă (numită acum Raza Schwarzschild) generând o singularitate, adică o parte din termenii ecuațiilor lui Einstein deveneau infinit. Natura acestei suprafețe nu a fost pe deplin înțeleasă la momentul respectiv. În 1924, Arthur Eddington a arătat că singularitatea dispărea după o schimbare a coordonatelor, abia in 1933 Georges Lemaître a realizat că de fapt aceasta înseamnă că sistemul de coordonate nu este unul fizic.[7]

În 1931 Subrahmanyan Chandrasekhar susține în conformitate cu teorie relativității, un corp care nu mai emite radiații și are masa mai mare decât o anumită limită (numită limita Chandrasekhar la 1,4 mase solare) trebuie să aiba densitate infinită. Cu alte cuvinte obiectul trebuie sa aiba raza zero.[8] Acestor argumente li s-au opus mulți cercetători ai vremii, precum Eddington și Lev Landau, care susțineau că un mecanism necunoscut încă ar oprii colapsul.[9] Aceștia aveau parțial dreptate: o pitică albă puțin mai masivă decât limita Chandrasekhar va da naștere in urma colapsului gravitațional unei stele neutonice,[10] care (conform principiului de excluziune al lui Pauli) este stabilă.

În 1939 Robert Oppenheimer și H. Snyder emit ideea că stelele neutronice de peste aproximativ trei mase solare (limita Tolman–Oppenheimer–Volkoff) devin în urma colapsului găuri negre din motivele indicate de Chandrasekhar, și au concluzionat că este improbabil ca vre-o lege a fizicii să prevină (cel puțin pentru unele stele) transformarea în găuri negre.[11]

Oppenheimer și colaboratorii săi interpretează singularitatea de la limita razei Schwarzschild ca fiind granița unei zone în care timpul se oprește. Acest punct de vedere este valabil pentru un observator extern, nu si pentru un observator care se prăbușește spre singularitate. Datorita acestei proprietăți respectivele stele au fost numite stele [12] înghețate (observatorul extern ar vedea suprafața stelei înghețată în timp la momentul în care colapsul duce steaua sub limita razei Schwarzschild).

În 1958, David Finkelstein identifică suprafața Schwarzschild pe care o numește orizontul de evenimente, ca fiind o membrană perfect unidirecțională : cauzalitatea o poate traversa într-un singur sens.[13] Aceste concluzii nu contrazic în mod direct rezultatele lui Oppenheimer, ci mai degrabă le completează prin includerea punctului de vedere al unui observator care se prăbușește spre singularitate. În 1967 Stephen Hawking și Roger Penrose demonstrează că ideea de gaură neagră a plecat de la teoria relativității a lui Einstein iar în unele cazuri formarea lor este inevitabilă. Interesul general crește odată cu descoperirea pulsarilor (stele care emit un semnal radio regulat).[14][15] ce s-au aratat a fi stele neutronice ce se rotesc foarte rapid.[16]Stelele neutronice erau privite până atunci (ca și găuri negre), ca fiind simple curiozități strict teoretice.

În 1976 Stephen Hawking demonstrează că, odată formată o gaură neagră, ea începe să piardă din masă radiind energie (radiație Hawking), fapt ce intră în contradicție cu fizica cuantică. În 2004 Este descoperit un grup de găuri negre ce duce la noi teorii privind distribuția găurilor negre în univers și la concluzia că există de cinci ori mai multe găuri negre decât s-a presupus până acum.

Samir Mathur din Ohio State University, demonstrează că modelând o gaură neagră conform teoriei corzilor, aceasta apare ca o mare „încurcătură de corzi”, radiația Hawking emisă de către aceasta având și informații legate de ce este înăuntru. Teoria corzilor susține un model al universului care are la bază corzi mici vibrante, în loc de particule punctiforme.
În Iulie 2004

În constelația Ursa Mare este descoperită o gaură neagră gigantică (Q0906+6930), dimensiunea găurii negre, precum și vârsta sa aproximativă pot oferi informații despre vârsta universului.
Hawking rezolvă paradoxul găurilor negre, demonstrând ca radiația emisă de o gaură neagră conține informații referitoare la conținutul acesteia, dar această informație este foarte greu de descifrat de către om, neavând nimic în comun cu informația care a intrat în gaura neagră.
În Noiembrie 2004 Un grup de cercetători au descoperit o gaură neagră în galaxia noastră, orbitând la trei ani lumină de constelația Săgetătorului. În Februarie 2005 SDSS J090745,0+24507, o stea gigantică, părăsește Calea Lactee având o viteză de două ori mai mare decât în mod normal (aproximativ 0,0022 din viteza luminii), fapt care dovedește existența unei găuri negre foarte mari în centrul galaxiei. Au existat rapoarte de observare a unor găuri negre microscopice, pe Pământ, în acceleratoare de particule, dar nu s-a putut dovedi existența lor. Telescopul Hubble a identificat recent două grupuri de găuri negre M15 și G1, dar care nu se află in Calea Lactee. Aprilie 2006 NASA simulează contopirea a două găuri negre. Steve Allen prin studiile efectuate de NASA cu Chandra, demonstrează că putem folosi găurile negre și sub formă de combustibil.

_________________
"Este mai bine sa taci si sa dai impresia ca esti prost decat sa vorbesti si sa inlaturi orice dubiu."

Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://premiumcs.forumz.ro/forum
 
Gaură neagră
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
PremiumCs :: Socializare :: Descopera Lumea-
Mergi direct la: